Lectia 6- Decalogul,Poruncile Divine

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Lectia 6- Decalogul,Poruncile Divine

Mesaj  Mitroi Danut la data de Lun Oct 24, 2011 7:58 pm

Decalogul


a) În definiţia dată Sfinţilor la prima lecţie am văzut că aceştia sunt creştini sau persoane alese care în timpul vieţii pământeşti au dus o viaţă morală şi religioasă desăvârşită.
b) Aşadar, dobândirea sfinţeniei necesită un efort aparte care implică şi respectarea unor anumite norme morale.
c)
După căderea omului în păcat, el a început să se îndepărteze din ce în ce mai mult de Dumnezeu şi de rostul pentru care a fost creat. Dumnezeu însă, în nemărginita Sa dragoste, voind îndreptarea omului, i-a venit în ajutor, promiţându-i omului venirea unui Răscumpărător, a Mântuitorului Hristos. Poporului evreu, cel din care urma să Se nască Mântuitorul promis şi care trebuia pregătit pentru venirea Lui, a primit o lege, Decalogul, prin care Dumnezeu Şi-a făcut cunoscută voia Sa.
Decalogul (deca - zece, logos = cuvânt), cum mai sunt numite Cele 10 Porunci, au fost descoperite de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai, la trei luni după ieşirea poporului Israel din robia egipteană (Ieş. 20, 1-18). El se mai numeşte şi Lege Mozaică, fiind cea dintâi şi cea mai importantă lege scrisă a Vechiului Testament. Primele patru porunci reprezintă datoriile faţă de Dumnezeu, iar următoarele şaşe, datoriile faţă de aproapele.
Legea Vechiului Testament a fost dată de Dumnezeu pentru a îndrepta comportamentul evreilor, pentru a arăta poporului Israel înclinaţia lui de a încalcă voia lui Dumnezeu (de a păcătui) şi pentru a trezi conştiinţa nevoii milei, harului şi răscumpărării de la Dumnezeu.
Porunca I: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! (Ieş. 20, 2-3)
Această poruncă învaţă că nu există decât un singur Dumnezeu adevărat şi doar Lui I se cuvine să-I slujim, condamnându-se astfel politeismul, adică închinarea la mai mulţi dumnezei.
Împlinim această poruncă atunci când credem cu adevărat în Dumnezeu, ne punem toată nădejdea în El şi-Z, iubim necondiţionat, mai presus de orice. Pentru aceasta, trebuie să ne împodobim sufletele cu cele trei virtuţi mari: credinţa, nădejdea şi dragostea, prin care reuşim să ne menţinem într-o legătură strânsă cu Dumnezeu.
Împotriva acestei porunci păcătuiesc închinătorii la idoli, ereticii, cei ce se leapădă de dreapta credinţă, precum şi cei ce cred în superstiţii, magie şi vrăji. De asemenea, încălcăm porunca atunci când credem că putem face orice, că Dumnezeu ne va ierta oricum.
Cinstirea pe care noi o dăm îngerilor şi sfinţilor nu este o încălcare a acestei porunci. Pe aceştia noi, îi cinstim ca pe unii ce mijlocesc pe lângă El pentru sufletele noastre, prin rugăciunile lor bine-primite. Ei nu sunt dumnezei şi deci nu-i adorăm ca pe Dumnezeu, ci numai îi venerăm, adică le arătam respect.
Porunca a II-a: Să nu-ţifaci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din căţe sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam, şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele. (Ieş. 20, 4-6)
Prin această poruncă se interzice închinarea la idoli, adică la lucruri făcute de mâini omeneşti sau la alte făpturi ale lui Dumnezeu, despre care omul ar crede că sunt înzestrate cu puteri dumnezeieşti şi că ar fi adevăraţi dumnezei.
În creştinism, cuvântul idol a primit însă şi un alt înţeles. Toate lucrurile care-1 pot face pe om rob al lor, adică patimile, sunt considerate idoli. Toate realităţile acestei lumi, atunci când sunt absolutizate, divinizate, când din realităţi penultime devin realităţi ultime, se transformă în idoli. Principalii trei idoli ai lumii dintotdeauna, sunt: sexualitatea, bogăţia şi puterea.
Pentru a nu încălca această poruncă, trebuie să ne străduim să ne eliberăm de iluzia fericirii şi libertăţii ce ne-o dau patimile, păcatele ce duc la dependenţă iraţională faţă de săvârşirea continuă a lor şi să ne putem toată încrederea în Dumnezeu, Creatorul şi Binefăcătorul nostru.
Închinarea la Sfintele Icoane şi la Sfânta Cruce nu este idolatrie, pentru că noi nu ne închinăm lemnului sau metalului din care sunt făcute acestea, ci persoanelor al căror chip este zugrăvit pe icoane.
Porunca a IlI-a: Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui. (Ieş. 20, 7)
Prin această poruncă, Dumnezeu opreşte atât hulirea, cât şi folosirea abuzivă a numelui Său, folosirea lui într-o manieră magică, ca atunci când încercăm să-I captăm forţa şi să o folosim după bunul nostru plac, când ne folosim de numele lui Dumnezeu pentru interese care nu au nimic de a face cu interesele lui Dumnezeu.
Încălcăm această poruncă şi atunci când, folosindu-I numele în rugăciune, nu respectăm voinţa lui Dumnezeu cu privire la noi, voim să subordonăm voinţa Lui voinţei noastre, nu-L lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu.
Dar şi jurământul fals, sperjurul, sau făgăduinţa făcută lui Dumnezeu pe care nu o respectăm, este tot o încălcare a poruncii a treia. Jurământul nu este însă păcat atunci când este drept şi făcut pentru lucruri serioase, înalte.
Înjurătura este, de asemenea, o încălcarea gravă a poruncii. Sfântului loan Gură de Aur spunea: După cum o piatră aruncată în sus împotriva stelelor nu provoacă nici un rău stelelor ci, căzând înapoi, îl loveşte pe cel care a aruncat-o, tot astfel, cine îl înjură pe Dumnezeu, nu-Iface lui Dumnezeu nici un rău, ci îşi provoacă sieşi moartea veşnică. Spunea cineva că cel ce înjură nu are nici demnitatea unui câine. Căci el nu-şi muşcă niciodată stăpânul, ci îl apără, iar când turbează, din instinct, fuge de acasă, ca nu cumva, atunci când nu-şi mai dă seama pe cine muşcă, să muşte mâna stăpânului.
Porunca a IV-a: Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine, că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o. (Ieş. 20, 8-11)
Prin această poruncă, Dumnezeu hotărăşte ca o zi din săptămână, ziua de odihnă, să-I fie consacrată Lui.
La poporul evreu, această zi era sâmbăta, în amintirea eliberării sale din robia Egiptului. Această zi era una a bucuriei, fericirii totale, depline, definitive, pe care Dumnezeu a promis-o pentru timpurile mesianice.
Dar bucuria sabatului îşi găseşte plinătatea în bucuria duminicii creştine. Pentru noi, creştinii, ziua dedicată lui Dumnezeu este duminica, căci în această zi a înviat Mântuitorul din morţi, eliberându-ne din robia păcatului şi a morţii (In. 20, 1). Tot în zi de duminică S-a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli. De asemenea, tot duminica este ziua în care s-a oficiat, încă de la început, „frângerea pâinii", adică Sfânta Liturghie.
Dar nu numai duminica trebuie socotită zi închinată lui Dumnezeu, ci şi celelalte sărbători rânduite de Biserică.
Dacă în sabatul iudaic accentul cădea pe odihnă, în duminica şi sărbătoarea creştină accentul cade pe rugăciune, pe euharistie.
Din păcate însă, uneori duminica nu mai este respectată aşa cum a voit Dumnezeu. Pentru unii creştini nu mai este ziua bucuriei, ci ziua destrăbălării. Confundând bucuria cu plăcerea, ei o profanează cu plăcerile păcătoase care nu aduc bucurie, ci tristeţe. E ziua în care ei comit beţii, fapte de desfrâu, certuri, scandaluri, în care se rostesc înjurături, e ziua distracţiilor păcătoase. Ziua Domnului poate astfel deveni o zi tristă, pustie, goală de Dumnezeu.
Porunca a V-a: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie. (Ieş. 20, 12)
A avea respect faţă de părinţi este o lege prezentă în toate codurile scrise sau nescrise de conduită umană ale tuturor popoarelor din toate timpurile şi din toate locurile.
Cinstirea părinţilor se datorează faptului că Dumnezeu cedează părinţilor calitatea Sa de Creator. Ea se arată prin ascultarea şi respectul ce trebuie să le-o arătăm, concretizat în: iubire şi ascultare; ajutor la nevoie şi mângâiere la bătrâneţe; rugăciune pentru ei, atât în viaţă cât şi după moarte. Cinstirea părinţilor arată cât de mult II iubim noi pe Dumnezeu, Părintele suprem.
Pe lângă părinţi, copiii trebuie să cinstească pe toţi oamenii care le poartă de grijă: pe preoţi, care se îngrijesc de mântuirea lor; pe învăţători, care le luminează mintea şi pe naşii de botez, care au mărturisit în locul lor dorinţa de a fi creştini.
Dar şi părinţii au datorii faţă de copiii lor: să-i iubească şi să se îngrijească de buna lor stare trupească şi sufletească.

Porunca a Vl-a: Să nu ucizi! (Ieş. 20, 13)
Prin această poruncă se opreşte crima, sub toate aspectele ei: ucidere, sinucidere, avort, eutanasie.
Viaţa este darul exclusiv al lui Dumnezeu, căci nimeni nu-şi dă singur viaţa, prin urmare, nimeni nu are dreptul să-şi ia singur viaţa sau pe a altuia. Crima este un act de revoltă împotriva Creatorului suprem, a Dătătorului vieţii. Cine îşi arogă dreptul de a dispune de viaţa altuia, se aşază în locul lui Dumnezeu, singurul Stăpân asupra vieţii şi a morţii. E un act de uzurpare a autorităţii pe care numai Dumnezeu o are. Viaţa omului este sacră, inviolabilă, intangibilă. Cel ce încalcă această poruncă, batjocoreşte de fapt darul lui Dumnezeu şi pe Dumnezeu însuşi.
Sinuciderea e păcatul deznădejdii, fiind cel mai mare păcat pe care poate să-1 săvârşească cineva, pentru că cel ce şi-a luat viaţa nu se mai poate pocăi niciodată.
Cea mai odioasă crimă e uciderea copilului nenăscut, avortul, distrugerea unei fiinţe nevinovate, care nu poate să se apere. Consecinţele avortului sunt grave, atât pentru pruncul nenăscut, cât şi pentru cei implicaţi în săvârşirea lui. Astfel, copilului i se ia dreptul de a fi botezat, condiţie a mântuirii, iar părinţii sau medicii vor avea parte, mai devreme sau mai târziu, de mustrări de conştiinţă, acest păcat atrăgând asupra lor pedeapsa divină.
Eutanasia este o ucidere intenţionată a unei persoane suferinde, pe patul de moarte, cu scopul de a-i curma suferinţa. Insă suferinţa, în creştinism, este curăţitoare de păcate. Cel ce se învoieşte să fie eutanasiat este de fapt un sinucigaş.
De asemenea, atentate împotriva vieţii sunt şi războaiele, răpirea şi luarea de ostateci, terorismul, tortura, amputările,mutilările.
Tot la fel de gravă este şi uciderea sufletească, adică sminteala, povaţa sau faptele necuviincioase, prin care se dă aproapelui pricină de a păcătui.

Porunca a VII-a: Să nu fii desfrânat! (Ieş. 20, 14)
Această poruncă condamnă păcatul desfrânării, atât a relaţiei trupeşti a celor necăsătoriţi, cât şi a relaţiilor din afara căsătoriei. Porunca protejează fecioria, dar şi taina cununiei, a familiei. Unirea trupească dintre un bărbat şi o femeie este binecuvântată şi îşi împlineşte scopul doar în cadrul căsătoriei.
Prin păcatul desfrânării, omul îşi întinează nu numai propriul său trup, ci şi pe al celuilalt de lângă el, necinstind astfel „templul Duhului Sfânt".
Dar această poruncă opreşte nu numai desfrânarea cu fapta, ci şi chiar cea cu gândul: Oricine se uită la femeie poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui (Mt. 5, 28). Homosexualitatea este o formă gravă a desfrânării, un păcat împotriva firii umane şi a buneicuviinţe. Căci omul a fost creat de Dumnezeu bărbat şi femeie şi lor le-a zis: Creşteţi şi vă înmulţiţi... (Fac. 1, 28).
De asemenea, tot formă a desfrânării sunt vorbele, faptele şi îmbrăcămintea indecentă, care incită de fapt la acest păcat.

Porunca a VIII-a: Să nu furi! (Ieş. 20, 15)
Porunca opreşte luarea sau însuşirea pe nedrept a bunurilor ce nu ne aparţin. împotriva acestei porunci se păcătuieşte prin: furt; luarea cu forţa a bunurilor altor oameni; luarea prin viclenie a unor lucruri străine; vânzarea celor necesare menţinerii vieţii cu un preţ foarte mare; refuzul plăţii muncitorilor; mita; camătă; nerestituirea lucrului împrumutat; neîmplinirea cu conştiinciozitate a serviciului pe care-1 ai; însuşirea anumitor lucruri închinate lui Dumnezeu; cerşetoria, atunci când persoana în cauză îşi poate câştiga hrana prin muncă cinstită.
Dumnezeu, stăpânul absolut, a creat bunurile acestei lumi pentru ca toţi oamenii să se bucure şi să beneficieze de ele. Furii, lacomii şi egoiştii, care doresc mai mult decât au nevoie, lăsându-i pe alţii să ducă lipsă, să sufere, păcătuieşte împotriva voinţei Creatorului. Cine fură sau nedreptăţeşte pe cineva, nu păcătuieşte atât împotriva omului, care nu este decât un simplu administrator şi beneficiar al bunurilor acestui pământ, ci împotriva lui Dumnezeu, stăpânul absolut al pământului cu tot ce este pe el.
Datoria unui adevărat creştin este să-şi câştige cele trebuincioase numai prin muncă cinstită.

Porunca a IX-a: Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău! (Ieş. 20, 16)
Porunca opreşte minciuna, adică tăinuirea cu ştiinţă şi voinţă a adevărului, cu scopul de a înşela pe un alt om. Acest păcat se poate săvârşi fie cu vorba, fie cu scrisul, cu fapta sau cu anumite semne, ba chiar şi cu tăcerea (atunci când cineva ştie că un anumit lucru ce se spune despre altcineva este fals şi, cu toate acestea, nu spune adevărul, ci tace).
Minciuna e un mare păcat, căci graiul pe care Dumnezeu ni 1-a dat ca să spunem adevărul e folosit nu pentru a exprima gânduri curate, ci necurate, întunecând prin aceasta chipul lui Dumnezeu în om. Ea alungă liniştea, dragostea, dreptatea şi pacea dintre oameni, născând certuri, dezbinări şi stricând prietenii, face ca oamenii să-şi piardă încrederea unul în altul, să se urască. Prin minciună, omul devine sclav al diavolului, care este numit în Sfânta Scriptură tatăl minciunii (In. 8, 44).
Minciuna nu e permisă şi nu se justifică niciodată.
Porunca a X-a: Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău! (Ieş. 20, 17)
Ultima poruncă opreşte nu numai păcatul cu fapta, cât şi cel cu gândul, adică dorinţa după bunurile altora, precum şi toate cugetele, dorinţele şi poftele necurate ale inimii, pentru că din ele se nasc tot felul de fapte rele. Trebuie ştiut că nu este de ajuns numai să nu furăm ceea ce aparţine aproapelui, ci că nu ne este îngăduit nici să dorim, să poftim după bunurile lui, deoarece pofta naşte păcatul, care duce la moarte veşnică.
Luptând împotriva poftei, noi ţinem piept ispitelor, care pot veni de la semeni sau de la diavol.


Mesaje : 12
Data de inscriere : 23/09/2011

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum