Falsesel teorii ale invierii

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Falsesel teorii ale invierii

Mesaj  Mitroi Danut la data de Dum Oct 16, 2011 4:33 pm

Prof. Claudiu Draghici masterand in Istoria Bisericii.

Faptul învierii din morţi a Domnului nostru Iisus Hristos, relatat concis în Sfintele Evanghelii, reamintit constant de către Sfinţii Apostoli în scrierile lor ca argument suprem al mesajului lor către lume, dar păstrat viu în memoria Bisericii ca fundament al lucrării şi dăinuirii ei peste veacuri a fost contestat încă de la început, chiar dacă aceste împotriviri se opuneau evidenţei, sfidând de-a dreptul logica – “ştiinţa gândirii corecte” – şi legea bunului simţ. Împlinind parcă cu inconştientă îndârjire cuvintele profetice ale Mântuitorului că, „văzând, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg” (Matei XIII, 13), potrivnicii lui Hristos au încercat să dea “explicaţii” cu privire la mormântul gol, chiar din primele zile ale răspândirii Evangheliei.
Atitudinea potrivnică faţă de adevărul învierii lui Hristos a făcut să apară încă de timpuriu eresurile iudeo-gnostice, urmate de cele gnostico-maniheice şi multiplele lor forme de manifestare peste veacuri (cabalişti, catari, albignezi etc.). Raţionalismul unor „teologi” faţă de taina Persoanei divino-umane a lui Hristos şi ignorarea sensului învierii Sale din morţi cu privire la mântuirea lumii au generat ereziile antitrinitare din primele veacuri, dintre care, cele mai răspândite, arianismul şi macedonianismul au fost combătute de Biserică la primele două sinoade ecumenice. Aceste erezii au fost preluate şi continuate de sectele „moderne” (advente şi iehove), iar sincretismul gnostic stă la baza grupărilor spiritiste, teozofico-antropozofice şi new age-iste de astăzi.
Toate acestea sunt de fapt manifestări ostile Învierii, deoarece unii nu-L acceptă pe Hristos ca Dumnezeu Fiul, ca Unul din Peasfânta Treime, care S-a făcut om, pentru mântuirea noastră. Dar potrivnicii Mântuitorului nu au cum să tăgăduiască existenţa istorică a lui Hristos şi de aceea încearcă să Îl reducă la dimensiunea unui om, „Isus din Nazaret”, care a murit lamentabil pe cruce şi nu a avut cum să învieze. Ei au lansat de-a lungul istoriei mai multe „ipoteze” prin care încearcă să explice „raţional” învierea lui Iisus, să înlăture minunea şi să “demitizeze” fenomenul creştin.

a) Ipoteza furtului sau a înşelăciunii

Această “ipoteză” - cea dintâi în ordinea vechimii – a fost lansată de iudeii care L-au răstignit pe Mântuitorul atunci când au dat străjerilor bani mulţi ca să spună că, pe când dormeau ei, au venit ucenicii şi au furat trupul lui Iisus, zicând apoi că a înviat (Matei XXVIII, 11-15).
Ipoteza aceasta a fost susţinută şi de filosofii păgâni, adversari ai creştinismului, Celsus, Porfiriu şi împăratul Iulian Apostatul, iar într-o formă mai nouă ea a fost reluată de unii critici raţionalişti.
Pentru Reimarus (+1769), Iisus a fost doar un revoluţionar politic împotriva stăpânirii romane, dar, ca orice revoluţionar, a sfârşit trist. Prins şi condamnat la moarte, de care n-a putut scăpa, El s-ar fi înţeles dinainte cu ucenicii ca să-L fure şi să-L declare înviat din morţi.
Pentru Ernest Renan, “Învierea” e un simplu furt, la care au luat parte nu toţi ucenicii, ci numai câţiva, iar enciclopediştii francezi susţineau că nu Iisus a fost înmormântat în cripta Arimateeanului, ci altcineva, şi ca atare El a putut să se arate după “înviere”, deoarece nici nu murise.
Neputând susţine ipoteza că Apostolii au furat trupul lui Iisus, unii critici presupun că nu aceştia, ci înşişi arhiereii şi fariseii iudei au ascuns trupul Celui răstignit. Reveille spune că trupul lui Iisus a fost mutat într-un loc cu totul necunoscut prietenilor Lui tocmai pentru a nu fi adorat şi transformat în loc de pelerinaj pentru admiratori.
O părere plină de imaginaţie are şi evreul Notovici care susţine că înşelăciunea au făcut-o soldaţii romani din ordinul autorităţii romane, temându-se de vreo răscoală a poporului. De altfel, Notovici a făcut imprudenţa să afirme că în sprijinul părerii sale se întemeiază pe un manuscris budist, descoperit de el în mănăstirea budistă Hims din India, dar renumitul filolog Max Müller, care cunoştea toate vechile manuscrise budiste, cercetând această “ştire” senzaţională, a opinat pentru un fals dintre cele mai grosolane.
Cu privire la relatarea evanghelică despre mormântul gol în dimineaţa celei de-a treia zi de la Răstignire, criticii raţionalişti au luat două poziţii diferite: Unii, printre care şi M. Loisy, au negat realitatea faptului şi nu au văzut în ea decât o legendă inventată mai apoi pentru a o transforma în simplu obiect al credinţei. Alţii, dându-şi seama că nu pot tăgădui întru totul relatărilor evangelice adevărul istoric, au explicat dispariţia trupului lui Iisus prin alte cauze decât învierea Sa.
M. Loisy pune relatările evanghelice pe seama legendei şi crede că, departe de a fi primit o înmormântare onorabilă în mormântul lui Iosif din Arimateea, trupul lui Iisus a avut soarta rezervată cadavrelor tuturor celor supuşi supliciului şi a fost aruncat de soldaţi într-o oarecare groapă comună, de unde nimeni, niciodată, nu l-a putut descoperi . Trebuie notat însă, că Loisy este singurul care avea această părere radicală şi că Strauss, după ce ar fi spus că înmormântarea lui Iisus nu ridică o obiecţie istorică, are totuşi îndoieli asupra faptului că ea ar fi avut loc în mormântul lui Iosif din Arimateea, dar presupune doar ca o simplă posibilitate că trupul lui Iisus ar fi fost aruncat într-un oarecare loc impur.
Criticii cei mai radicali care neagă adevărul descoperirii mormântului gol, nu resping totuşi realitatea înmormântării lui Iisus, iar procedeul folosit de criticii francezi de a respinge naraţiunile evanghelice ale înmormântării lui Iisus este nejustificat. Cine emite “explicaţii” contrare Evangheliilor cu privire la mormântul găsit gol trebuie să dovedească aceasta cu argumente cel puţin tot atât de credibile ca şi textele Noului Testament dacă nu vrea să rămână în sfera închipuirii fanteziste: “Istoricul se găseşte în faţa unui mormânt deschis şi a unui cadavru dispărut. Nu se poate nega un fapt admis în acelaşi timp de iudei şi de creştini, iar el se simte obligat să explice şi să spună cum mormântul a fost deschis şi cadavrul luat”.
Puşi în faţa faptului adeverit şi indiscutabil al mormântului lui Iisus găsit gol a treia zi după răstignire, iudeii, în primul secol, nu au putut “explica” decât afirmând cu îndrăzneală că ucenicii au furat noaptea trupul Învăţătorului lor (Matei XXVIII, 13). Această “explicaţie” nu a rezistat însă tăriei apologeţilor creştini care, în frunte cu Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful (sec.II), scot la iveală falsitatea acestor afirmaţii.
Nu peste mult timp, a apărut o altă versiune iudaică cu privire la “dispariţia “trupului lui Iisus din mormânt. De data aceasta nu mai erau acuzaţi ucenicii, ci grădinarul acelui loc care, dându-şi seama că trupul lui Iisus va deveni obiect de venerare, l-ar fi ascuns de teama ca pioşii visători care aveau să vină la mormânt să nu-i vatăme florile. Tertulian (sec.III) a relatat această “ explicaţie” iudaică în virulente peroraţii în tratatul său “De spectaculis”.
Unii au sugerat că ucenicii s-au dus la un mormânt greşit, unde un tânăr îmbrăcat în alb a spus: ”Nu este aici”, adică: “El este în alt mormânt.” Dar în primul rând aceasta este pură speculaţie, iar în al doilea rând, ar fi imposibil să susţină cineva că mormântul adevărat a fost uitat cu desăvârşire de toţi, prieteni şi duşmani deopotrivă. Când prima predică a Apostolilor continua mesajul Învierii, putem fi siguri că autorităţile nu ar fi precupeţit nici un efort în încercarea de a găsi trupul lui Iisus.
Dar dacă mormântul a fost găsit gol, se pare că nu există decât trei posibilităţi: prietenii lui Iisus au furat trupul; duşmanii Lui au luat trupul, sau Iisus a înviat. Prima ipoteză este extrem de greu de susţinut, iar criticii moderni nu prea mai vorbesc de ea, lovindu-se de argumente logice de nezdruncinat.
Realitatea este că străjerii plătiţi să păzească mormântul nu L-au văzut pe Hristos înviind. Evanghelia spune că un cutremur mare şi venirea unui înger care a răsturnat piatra de la uşa mormântului i-au înfricoşat pe aceşti soldaţi romani atât de mult încât ei, de frică şi de cutremur, “s-au făcut ca morţi”(Matei XXVIII, 2-4). Când s-au deşteptat şi au văzut mormântul gol, ei nu s-au putut gândi la înviere, ci au alergat la mai marii iudeilor, mărturisindu-şi perplexitatea. Firea lor pragmatică de soldaţi romani şi educaţia specifică de tip materialist-practic îi vor fi ajutat să treacă cu uşurinţă peste evenimentul cutremurător la care au fost martori, astfel încât fără a se mai problematiza şi a da curs gândirii până la capăt, s-au lăsat uşor momiţi de oferta banilor (Matei XXVIII, 11-15).
Problema a rămas însă dificil de rezolvat pentru adversarii Mântuitorului. Înaintea faptului evident că în prima zi a săptămânii, dimineaţa, mormântul a fost găsit gol, nu puteau exista decât două alternative: Iisus Hristos a ieşit din mormânt sau înviat, sau furat. După documentele pe care le aveau la îndemănă şi după judecata logică, numai prima alternativă este valabilă, pentru următoarele considerente:
Mai întâi, aşa cum reiese din relatările evanghelice, ucenicii lui Iisus, simpli pescari din Galileea, care şi-au părăsit Învăţătorul în timpul patimilor Sale şi s-au lepădat de El, ascunzându-se de frica iudeilor, nu ar fi îndrăznit să-şi încerce puterile cu vitejii soldaţi romani, sau să-şi închipuie că toţi aceştia puteau să adoarmă într-un somn atât de greu încât să nu audă zgomotul rostogolirii pietrei care pecetluia mormântul. Şi dacă totuşi ar fi făcut-o, de ce nu au luat trupul cu tot cu învelişurile de pânză, care, în mod sigur, necesitau răbdare şi timp pentru a fi dezvelite .
Dar ce să facă ucenicii cu un cadavru? Pe cine să păcălească ei? “O religie cum e creştinismul nu se poate naşte dintr-un cadavru furat”. Psihologic vorbind, Apostolii nu puteau avea tărie să susţină cu preţul vieţii o minciună, să-şi inspire predica lor de la un cadavru şi, mai mult, “pe baza unei înşelăciuni ordinare, să aducă lumea prin rău la bine şi prin minciună la adevăr.”
Trebuie să ţinem cont de asemeni că, atunci când Biserica şi propovăduirea Apostolilor au devenit suficient de provocatoare, autorităţile iudaice nu au putut arăta trupul mort al lui Iisus şi astfel să pună capăt “înşelăciunii”. Tăcerea iudeilor este la fel de semnificativă ca şi propovăduirea creştinilor. Faptul că duşmanii lui Iisus nu au putut arăta trupul Lui mort este o dovadă convingătoare că într-adevăr nu au putut să o facă.
În zilele noastre, arheologia a scos la iveală mărturii importante cu privire la persoana Mântuitorului, prin săpăturile recente din Palestina şi Ierusalim. S-au cercetat şi s-au descifrat litere şi însemnări creştine, datând din anii 40-50, găsite pe lespezi cu semnul crucii, inscripţii în ebraică şi greacă cu referire la Hristos cel care a răscumpărat neamul omenesc prin jertfă şi prin înviere (II Cor. V, 15).
Ecourile învierii lui Hristos le întâlnim şi în “inscripţia din Nazaret”, compusă în greceşte şi păstrată în Cabinetul medaliilor din Paris, care este un fel de răspuns dat de împăratul roman Tiberiu la raportul lui Pilat privind condamnarea lui Iisus, la pretinsa violare a mormântului Său. Această dală de marmură care conţine un “edict al lui Cezar” cu privire la profanarea mormintelor, ne oferă motive suplimentare să credem că mai marii evreilor ar fi avut un temei legal pentru a-i condamna la moarte şi pe Apostoli, dacă s-ar fi dovedit cu adevărat că aceştia au furat trupul lui Iisus. Ei nu au făcut-o şi, ca atare, ipoteza furtului nu poate fi valabilă.
Întrucât este imposibil să se susţină că prietenii sau duşmanii lui Iisus au furat trupul şi întrucât mormântul a fost găsit gol, rămâne plauzibilă doar explicaţia învierii.
Dar Învierea este confirmată, desigur, şi de arătările Mântuitorului înviat. Noul Testament menţionează zece arătări diferite ale lui Hristos înviat, în cele patruzeci de zile până la Înălţare (în cele patru Evanghelii şi în I Cor. XV, 5-7). Aceste relatări nu sunt uşor de armonizat, deşi lucrul nu este imposibil, dar dificultăţile nu fac decât să arate că relatările sunt independente şi nu o repetare stereotipă a unei versiuni oficiale. În ce priveşte faptele importante, relatările sunt în deplin acord. Uneori unul sau doi L-au văzut pe Domnul înviat, alteori un număr mai mare, cum a fost grupul celor unsprezece apostoli, iar o dată a fost văzut de vreo cinci sute de ucenici, bărbaţi şi femei. De cele mai multe ori Mântuitorul S-a arătat celor credincioşi, dar se pare că Iacov, la fel ca Toma, să nu fi crezut până când i S-a arătat Domnul.
Deosebit de importantă este convertirea iudeului Saul din Tars, adversar declarat al celor care credeau în Înviere, dar care, în urma arătării lui Iisus pe drumul Damascului, a devenit Sfântul Pavel, “ Apostolul neamurilor” (Fapte IX, 1-30). El nu a fost un om credul, ci un tânăr educat, dar deosebit de ostil faţă de ceştini. El a devenit, însă, atât de convins de arătările lui Iisus înviat, încât şi-a petrecut tot restul vieţii lui ca martor şi mărturisitor al Evangheliei.
Nu putem trece cu vederea nici transformarea ucenicilor în urma Învierii. După răstignirea Învăţătorului ei s-au simţit înfrânţi şi descurajaţi, dar la scurtă vreme după aceea erau gata să meargă la închisoare şi chiar să moară pentru Iisus, Cel care li S-a arătat înviat. În oameni nu se produce o asemenea schimbare radicală şi nu îşi asumă asemenea riscuri decât dacă sunt foarte siguri de ei înşişi. Certitudinea lor se arată şi în modul lor de închinare diferit, căci deşi erau evrei, iar evreii ţin cu tenacitate la obiceiurile lor religioase, Apostolii şi primii creştini respectă în mod deosebit “Ziua Domnului”(Ziua Învierii, Duminica), iar nu Sabatul mozaic, adunându-se la “frângerea pâinii” pentru a se împărtăşi cu Hristos (Fapte II, 42; XX, 7).

b) Bănuiala morţii aparente sau a leşinului

Unii au încercat să explice învierea lui Hristos presupunând că nu ar fi murit cu adevărat, ci doar a leşinat, a fost cuprins de moarte clinică. Susţinătorii acestei păreri, printre care şi teologul protestant Gottlob Paul, spun că Iisus nu a murit pe cruce, ci doar a căzut într-un somn letargic din care, în răcoarea mormântului şi în mirosul aromatelor, s-ar fi trezit a treia zi.
Această ipoteză a fost însuşită şi susţinută de şcoala critică din Tübingen la începutul secolului XIX, iar reprezentanţii ei cei mai de seamă au fost: Ferdinand Christian Bauer, Bruno Baur şi mai ales David Friedrich Strauss. În secolul XX această “direcţie” este reprezentată de Arthur Drews, cu lucrarea sa “Christusmytehe”, dar părerea aceasta o găsim şi la autori de “biografii” ale lui Iisus, precum Jean Réville, Ernest Renan, Eisler şi alţii.
Critici raţionalişti precum Hase, Schleirmacher şi alţii, au dat frâu liber imaginaţiei şi în această privinţă, presupunând că cineva din servitorii arhiereului, sau poate chiar Nicodim, au dat piatra la o parte, dintr-o fericită întâmplare, tocmai când Iisus îşi revenea din leşin. Învierea ar fi reprezentat astfel o simplă paradă: un Iisus anemiat, palid, cu trupul încă sângerând de cuiele răstignirii, care S-a arătat de câteva ori ucenicilor, ca apoi să dispară în Betania în chip misterios, murind ca un anonim, de moarte firească.
Doctorul german Paulus, profesor la Heidelberg, în cartea sa “Leben Jesus”- 1828, spune că supliciul crucii omora lent, moartea venind după ore lungi de suferinţă, or, Iisus a rămas doar două trei ore pe cruce, a suferit o sincopă, dar şi-a revenit în răcoarea mormântului. Paulus nu acceptă cuvântul ”înviere” ci pe cel de ”înviorare”, deoarece Iisus n-ar fi murit cu totul, ci băutura ce I-a fost dată a putut foarte bine să-L ameţească, să-Şi piardă conştiinţa. Medicina a dovedit că cei răstigniţi pot sta mai multe ore pe cruce, fără să moară. Chiar Iosif Flaviu – contemporanul lui Iisus – aminteşte de asemenea cazuri în cărţile sale, deşi ,când vorbeşte despre Iisus, nu afirmă că s-a petrecut şi cu El aşa ceva. Deşteptarea din răcoarea mormântului nu e altceva decât întoarcerea Lui la viaţă pentru scurtă vreme,ceea ce pentru deznădăjduiţii ucenici şi pentru lumea creştină a primelor veacuri a fost socotită înviere.
M. Réville, analizând relatările evanghelice despre suferinţele Mântuitorului dintr-o perspectivă mai realistă, spune că această teorie a lui Paulus, care a fost la timpul său în vogă, nu este decât o ţesătură de neadevăruri materiale şi morale.
Dintre “explicaţiile” legate de această ”ipoteză” nu a lipsit nici referirea la un truc al lui Iisus după modelul fachirilor indieni. Unii şi-au pus problema dacă starea lui Hristos, pe Care mulţi Îl crezuseră mort nu ar putea fi comparabilă cu somnolenţele acelor fachiri din India care sunt îngropaţi de vii şi care trăiesc astfel o viată latentă mai multe săptămâni sau luni. Ei par morţi, dar se disting în mod absolut de cei morţi, prin aptitudinea de a trăi, pe care o conservă şi pe care şi-o manifestă din nou atunci când circumstanţele redevin favorabile.
Medicul francez Gois, în lucrarea sa “Le miracle”, respinge, însă, orice asemănare între fachirii hinduşi şi Hristos. El arată că înhumarea fachirului este o experienţă pregătită timp îndelungat, dificil de executat, ea necesitând condiţii extrem de complexe, care nu existau, în nici un caz, la îndemâna lui Iisus. Corpul fachirului nu prezintă nici o plagă şi este antrenat din vreme prin exerciţii speciale, pe când trupul Mântuitorului, dimpotrivă, era rănit şi istovit de chinurile răstignirii. Fachirul este absolut incapabil să treacă de la viaţa latentă la viaţa activă în mod voluntar şi prin propriile sale forţe. El nu-şi reia funcţiile de viaţă decât după îngrijiri alese şi prelungite uneori timp de mai multe ore. El este incapabil de a ieşi singur din mormânt; el are nevoie de a fi înconjurat de prieteni interesaţi de succesul experinţei sale. Or, nimic asemănător din toate acestea cu moartea lui Hristos.
În toate aceste “explicaţii” fanteziste, susţinătorii teoriei morţii aparente nu ţin cont de suferinţele lui Hristos, de torturile la care a fost supus, de străpungerea coastei cu suliţa, când a curs “sânge şi apă” (Ioan XIX, 34). Ei nu iau în consideraţie faptul că, dacă, prin absurd, Iisus ar fi supravieţuit răstignirii, El ar fi murit cu siguranţă prin asfixiere, căci după ungerea trupului cu miresme şi învelirea în giulgiu nu ar mai fi putut respira nici pe căile respiratorii şi nici prin porii pielii.
Această “ipoteză” este infirmată cu argumente temeinice, de ordin medical, de Dr. Pierre Barbet, medic chirurg la Paris, a cărui notorietate şi competenţă este bine cunoscută. Studiul efectuat de el asupra pătimirii Domnului nostru Iisus Hristos dovedeşte fără putinţă de tăgadă realitatea morţii pe cruce a Mântuitorului.
“Bănuiala” morţii aparente e cu atât mai neverosimilă când ne gândim la efectul pe care l-ar fi putut avea asupra ucenicilor un Iisus revenit din leşin la viaţa biologică, un efect descurajant, o dezamăgire şi un dezgust, nicidecum entuziasm misionar şi mărturisire evanghelică. În această privinţă iată ce spune însuşi D.F. Strauss, unul dintre fanaticii tăgăduitori ai creştinismului: “E imposibil ca un om care a ieşit din mormânt pe jumătate mort, care a trebuit să se târască slab, bolnav şi lipsit de îngirjiri medicale, care avea nevoie de bandaje, de întărire şi de îngrijire, e imposibil ca un astfel de om să fi putut face apostolilor impresia că El era cuceritorul morţii şi al mormântului, prinţul vieţii, impresie care stă la temelia viitoarei lor predicări. O asemenea sculare n-ar fi putut decât să slăbească impresia pe care El o făcuse asupra lor în timpul vieţii şi al morţii; cel mult le-ar fi putut da o senzaţie de milă şi compătimire” niciodată nu le-ar fi schimbat întristarea în entuziasm sau nu le-ar fi înălţat întristarea până la adoraţie”.

c) “Dovada” halucinaţiei sau a viziunilor; mit sau fabulaţie

Această “explicaţie” a Învierii, susţinută de criticii raţionalişti E. Renan, D. F. Strauss, P. Sabatier şi alţii, nu este cu nimic mai întemeiată logic decât primele două. Aceştia încearcă să explice Învierea prin fenomene de psihologie morbidă ca sugestia, halucinaţia, extazul, etc. Ei susţin că în jurul Mântuitorului, în mulţimea ucenicilor devotaţi, erau şi câteva femei entuziaste, exaltate, credule, iubitoare şi extaziate care, zdruncinate de moartea lui Iisus, au căzut victimele iluziei că L-au văzut înviat. Pradă halucinaţiilor, femeile influenţează pe Apostoli, iar aceştia îi sugestionează pe ucenicii lor şi aşa mai departe, născându-se astfel mitul învierii lui Hristos.
Pentru Ernest Renan, iluzia despre învierea lui Iisus a fost creată de Maria Magdalena, o femeie cu nervii slabi, duioasă admiratoare a Profetului din Nazaret. El exclamă patetic: “Putere dumnezeiască a dragostei! Clipe sfinte, când pasiunea unei femei halucinate a dăruit lumii un Dumnezeu înviat!”
David F. Strauss, în furia sa nestăpânită faţă de religia creştină, declarând că Evangheliile n-au nici o valoare istorică, a lovit mai ales în învierea lui Iisus care constituie, după cum zice el însuşi, “inima creştinismului contemporan” şi tocmai de aceea, asupra pretinsei învieri trebuie să se îndrepte adversarii acestui mit. El nu pune nici un preţ pe descoperirea mormântului gol şi nici pe arătările Mântuitorului după înviere. Halucinaţie e tot eşafodajul zidit de Evanghelii în legătură cu credinţa în învierea lui Iisus, iar despre arătări el scrie: “Un trup care poate fi pipăit, care are putere de rezistenţă, nu pătrude prin uşile încuiate, adică nu poate în acelaşi timp să nu aibă putere de rezistenţă, precum şi viceversa: un trup care poate trece fără piedică prin uşă, nu poate avea oase şi stomac pentru a mânca pâine şi peşte prăjit. Acestea nu sunt însuşiri pe care le poate avea o persoană reală, ci sunt de aşa natură că numai o fantastică putere de reprezentare le poate asocia...”
Pentru Th. Keim, ceea ce ucenicii au văzut nu a fost trupul, ci “duhul” lui Iisus, vedenie ce-şi are cauza în însuşi Iisus aşa de legat de ucenici. Ei au avut numai iluzia că-L văd pe Iisus, căci, se ştie, martor ocular al Învierii n-a fost nimeni.
Pentru adepţii ipotezei vizionare, credinţa în înviere îşi are temelia într-o viziune care apare pe rând, a ucenicilor, a femeilor purtătoare de mir sau a lui Pavel. Ei neagă posibilitatea unei învieri fizice iar mai nou, încearcă să spună că Iisus a “înviat” în Kerygma (propovăduirea) Apostolilor, prin autosugestionarea lor că El este viu. Ucenicii ar fi ajuns să “înţeleagă” că Iisus a supravieţuit prin moarte şi că, în consecinţă, propovăduind că El este viu, s-a petrecut o “schimbare” lăuntrică în fiinţa lor, reuşind să sugereze şi altora entuziasmul propovăduirii.
Înţelegând rolul capital pe care-l reprezintă arătările lui Iisus înviat, contestatarii Învierii încearcă să întârzie data primelor apariţii şi pretind că, la fel ca şi următoarele, nu au avut loc la Ierusalim, chiar din ziua Paştelui. Apostolii s-ar fi dispersat ca nişte oi al căror păstor a fost omorât şi ar fi fugit în Galileea, descurajaţi. Dar amintirea lui Iisus i-a urmărit şi i-a însoţit în mijlocul preocupărilor lor zilnice. Le plăcea să-şi amintească cuvintele Sale, promisiunile Sale şi încercau să se convingă că ele nu erau deşarte, că trebuiau să se realizeze, că Iisus era încă viu. Petru îşi închipui că L-a văzut, ceilalţi că-L văzură de asemeni şi toţi se convinseseră, prin autosugestie, că El a înviat. Credinţa lor s-ar fi format, aşadar, în Galileea, iar când această credinţă s-a întărit, ei s-au întors în Ierusalim pentru a se consacra propovăduirii.
La toate aceste păreri există un răspuns clar, întemeiat pe logica sănătoasă şi pe argumentele de necontestat ale Învierii.
“Dovada” halucinaţiei pe care au încercat să o aducă aceşti critici raţionalişti cu privire la învierea Domnului Hristos cade de la sine, ea neputând fi folosită printr-o argumentare ştiinţifică în acest caz. Este suficient să deschidem un dicţionar de psihologie sau de psihiatrie ca să ne dăm seama că halucinaţia este un fenomen psiho-patologic, având un pronunţat caracter individual şi nu colectiv.
Renan şi alţi critici ai Evangheliilor au crezut-o pe Maria Magdalena o femeie cu nervii slabi, surescitaţi, predispusă spre halucinaţii. Evanghelia însă, ne-o arată cu totul altfel: Ea apare ca o femeie pioasă, preocupată să ungă trupul lui Iisus cel îngropat, după datină. În noaptea învierii purta aromatele destinate morţilor şi pare extrem de îngrijorată de greutatea pietrei de la intrarea mormântului, la fel ca şi celelalte purtătoare de mir care o însoţeau. În asemenea împrejurări nu se poate naşte o halucinaţie, mai ales că nu era singură. Ajunsă înaintea celorlalte la mormânt, Maria Magdalena constată cu nedumerire că piatra era răsturnată şi mormântul era gol. Ea exclamă plină de durere: “Au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus” (Ioan, XX, 13). Dacă întâlnirea ei cu Iisus ar fi fost o halucinaţie, nu L-ar mai fi socotit paznicul sau grădinarul mormintelor, ci credea încă de la început că este Iisus. Şi chiar dacă ar fi fost grădinarul, “halucinata” ar fi trebuit să-L vadă pe Iisus.Lucrurile, însă, se petrec tocmai invers: era Iisus şi-L confunda cu grădinarul. Îl recunoaşte abia după ce Iisus îi vorbeşte şi de bucurie încearcă să-I sărute picioarele, ca altădată în casa fariseului Simion. Dar dacă Maria L-ar fi confundat pe Iisus cu grădinarul (fapt care ar fi “generat” mitul creştin), cum se explică atunci că acest “grădinar” a tăcut toată viaţa şi n-ar fi dezminţit spusele femeii?
Cât priveşte presupusa halucinaţie colectivă, acel delir comun care ar fi cuprins pe toţi ucenicii – ca şi pe cei cinci sute cărora li S-a arătat Mântuitorul – cele mai rudimentare cunoştinţe psihopatologice infirmă acest lucru. E greu de admis că toţi aceştia au fost oameni cu nervii slabi sau predispuşi organic unor fenomene complexe de halucinţie totală şi colectivă. “Halucinaţia este un fenomen morbid căruia nu i se pot atribui fenomene şi efecte atât de mari ca acelea produse de învierea lui Iisus Hristos”.
Apostolii nu erau cuprinşi de halucinaţie. Ei nu erau nişte creduli, ba chiar se arătau a fi spirite foarte critice. Ei cred prin probe; Îl văd mâncând împreună cu ei, iar după ce sunt încredinţaţi că într-adevăr, El este, Apostolii Îl vestesc lumii cu un curaj nemaiîntâlnit în istorie, dându-şi viaţa pentru El şi pentru adevăr.
Contestatarii învierii lui Hristos nu ţin cont de faptul că toate aceste teorii ignoră mormântul gol, care rămâne o realitate neschimbătoare. O dificultate majoră în calea tuturor acestor obiecţiuni istorico-critice este şi faptul că toate izvoarele scrise afirmă cât se poate de clar că Iisus a murit, a fost îngropat şi apoi a înviat, arătându-Se multora, în repetate rânduri. Mormântul gol de la Ierusalim şi arătările relatate de Sfinţii Evanghelişti sunt mărturii peste care nu se poate trece. “Un mormânt gol fără arătări însemna un furt cu urme delicte de flagrantă ignoranţă. Arătări fără mormânt gol însemnau halucinaţie şi minciună grosolană. De aceea, ele nu pot fi acceptate decât împreună: jumătăţile de măsură tulbură şi tulburau, dar nu aduceau atâta linişte sufletească peste inima omenirii vreme de două milenii.”
Au mai obiectat unii, lansând ipoteza mitului, a legendei sau a fabulaţiei, că episodul evanghelic cu mormântul gol ar fi un ultim efort al celor care voiau să susţină minciuna învierii lui Iisus. Ei încearcă să susţină că relatarea evanghelică a Învierii este târzie, datând-o cel mai devreme către sfârşitul secolului întâi, pe baza unei tradiţii deja constituite. S-a zis că fabulaţia era pusă în joc încă de la început pentru a da consistenţă unor vagi apariţii sau pretinse viziuni.
Dar ipoteza mitică comportă un singur avantaj iniţial: ea evită dificultăţile istorice ale criticii. Ea propune nişte teme, tipuri şi imagini care sunt mai suple şi mai maleabile pentru inteligenţa noastră erudită şi comparativă, înclinată spre fabricarea unor ipoteze savante. Dar inconvenientul ei îl reprezintă tocmai această facilitate. Guitton răspunde astfel acestei ipoteze : „Fără îndoială, eu nu ştiu mai mult decât voi ceea ce s-a petrecut la început. Dar, folosind formulele moderne ale savanţilor, eu aş zice bucuros că « până la proba contrarie », totul s-a petrecut ca şi când primii creştini ar fi avut certitudinea unei învieri reale, adică a unei învieri care implica sub privirea lor şi după concepţia lor absenţa trupului lui Iisus din mormânt, absenţa stricăciunii şi a morţii. Pentru mentalitatea iudaică din vremea lui Iisus, supravieţuirea unei fiinţe nu era la fel ca pentru greci eliberarea de corpul căzut, libertatea sufletului de acum singur; aceasta era subzistenţa sau reconstituirea fiinţei reale complete, suflet-trup. Grecii puteau să admită că sufletul, singur nemuritor, exista încă. Iudeii, mai concreţi, nu concepea existenţa reală fără « învierea trupului ». Saducheii negau această înviere, fariseii o admiteau. Însă toate şcolile erau de acord asupra postulatului: nici o supravieţuire fără trup”.
Jean Guitton spune mai departe că, dacă am presupune că într-o primă etapă a credinţei nu ar fi existat relatările despre mormântul gol, ci numai povestirile arătărilor, mentalitatea iudaică a primilor convertiţi la credinţa în Iisus îi obligau să tragă concluzia că mormântul era de fapt gol la momentul în care Iisus apărea în faţa lor. Împingând lucrurile până la extrema unei ipoteze limite, adică presupunând că episodul mormântului găsit gol ar fi fost o poveste alcătuită pentru satisfacerea logicii, această povestire terbuia să fie considerată ca explicaţia unei astfel de exigenţe profunde deja conţinută în credinţa iudaică cu privire la înviere.
Dar şi aceasta este o ipoteză inutilă, contrară examenului critic al textului, căci versetele care, în cel patru Evanghelii, relatează episodul mormântului gol nu prezintă caracterul uni adaos la un text. De altfel, episodul mormântului gol este atât de legat de relatarea apariţiilor încât pare imposibil de a-l detaşa. Trebuie deci să admitem totul împreună, sau să respingem totul în bloc.
Guitton încearcă astfel să reconstituie relatarea primei tradiţii evanghelice: „Femeile, în dimineaţa Paştelui, fac o experienţă negativă (cum era faimoasa experienţă a lui Michelson asupra vitezei luminii). Însă experienţa pozitivă a apariţiilor are loc imediat. Cele două experienţe, una a vidului, alta a plinului, se coroborează. Fără apariţii (arătările lui Iisus subl.n.), mormântul gol ar fi lipsit de sens. Însă fără mormântul gol, apariţiile ar putea să pară asemeni unor vise, neavând realitate decât în spirite…Fără constatarea acestei ablaţiuni a trupului lui Iisus, cineva ar putea gândi că apariţia era fără substanţă sau că ar exista două trupuri ale lui Iisus, acela care se altera şi acela care era viu”.
De altfel, acceptarea sau nu a învierii lui Hristos reprezintă o problemă de libertate şi de credinţă, un act personal liber pe care Dumnezeu îl respectă, lucru care se vede şi din atitudinea adversarilor lui Iisus Hristos, atât dintre iudei, cât şi dintre neamuri, atât din trecut, cât şi de astăzi. Foarte aproape de farisei şi cărturari, filosofii Cels şi Porfiriu, iar mai apoi împăratul Iulian Apostatul, au concentrat toate resursele minţii şi pasiunii lor anticreştine pentru a ridiculiza moartea şi a combate învierea Mântuitorului. Pentru Cels, ea era o simplă părere greşită despre migraţia sufletelor, iar pentru Porfiriu, povestirea patimilor şi morţii lui Iisus era o ficţiune incoerentă, iar învierea, iluzia unei femei isterice. Un om născut din femeie, vândut, arestat, batjocorit, dispreţuit, bătut şi ucis atât de umilitor, nu putea fi Dumnezeu. Dacă ar fi fost Dumnezeu, el trebuia să fi prevăzut toate acestea şi să le fi evitat.
Dar astfel de păreri cu privire la Jertfa şi Învierea Mântuitorului Hristos nu au încetat să fie lansate nici până astăzi, împotriva argumentelor şi evidenţei faptelor. În cele din urmă, omul lipsit de credinţă are posibilitatea să apeleze la postulatul radical, precum Jaspers: „învierea unui cadavru este din punct de vedere ştiinţific şi filosofic imposibilă şi de negândit, oricare ar fi constatările sau dovezile”.
Printre cei care au tratat creştinismul de pe poziţie de egalitate cu celelalte credinţe, în contextul istoriei religiilor, care nu poate fi acuzat de părtinire şi de subiectivism în ce priveşte religia creştină, ci de mult spirit critic şi de rigoare ştiinţifică în tratale sale, este şi Mircea Eliade. Concluzia lui cu privire la învierea lui Hristos, ca temei al răspândirii creştinismului, considerăm că este bine venită acum, la încheierea acestui subcapitol: “Prinderea, judecarea şi răstignirea lui Iisus i-au împrăştiat pe credincioşi. Curând după arestare, Petru, discipolul preferat, se leapădă de El de trei ori. Cu siguranţă că propovăduirea lui Iisus şi chiar numele Său s-ar fi adâncit în uitare, în absenţa unui episod singular şi de neînţeles în afara credinţei: învierea celui răstignit. Tradiţia transmisă de Pavel şi de Evanghelii, acordă o importanţă decisivă mormântului gol şi numeroaselor apariţii ale lui Iisus înviat. Oricare ar fi natura acestor experienţe, ele constituie sursa şi temelia creştinismului. Credinţa în Iisus Hristos înviat a transformat o mână de fugari demoralizaţi într-un grup de oameni hotărâţi şi convinşi de invincibilitatea lor.”
În urma celor prezentate până aici, nu trebuie să uităm un fapt extrem de important: Iisus Hristos a înviat din morţi pentru că este Dumnezeu adevărat, Care a ridicat firea omenească pe care Şi-a asumat-o, din starea de stricăciune şi moarte, în starea de preamărire şi nemurire. Trupul lui Iisus nu era un cadavru reanimat şi revenit la viaţa biologică; nu era nici un corp eteric, de formă fluidică, fantomatică sau o simplă aparenţă imaginară. Trupul Mântuitorului înviat a putut să treacă prin uşile încuiate, să se arate din loc în loc apărând deodată în mijlocul celor dragi, dar şi mâncând cu ei şi invitându-i să-I pipăie rănile răstignirii pentru ca mai apoi să se înalţe la cer în văzul lor, tocmai pentru că acum nu se mai afla în condiţiile ordinare ale lumii terestre. Având acelaşi trup cu care a pătimit şi a murit, El era acum transfigurat, preaslăvit şi spiritualizat, pregătit legilor veşniciei.
S-a spus bine în acest sens că “învierea lui Hristos este cea dintâi înviere eshatologică, iar nu reanimarea unui cadavru”. Ea anunţă o transfigurare radicală, care va cuprinde tot restul umanităţii. “Ceea ce este indispensabil pentru credinţa pascală este faptul de a nu reduce victoria lui Iisus asupra morţii la o nemurire a sufletului”. Aceasta înseamnă a afirma în primul rând o victorie asupra morţii care are în vedere întreaga Sa fiinţă umană, cu chipul Său istoric purtând semnele răstignirii, dar cu trupul transfigurat şi îndumnezeit, prin care firea Sa umană, ca pârgă a întregii naturi, intră în starea de dincolo de istorie, în Împărăţia lui Dumnezeu.
Hristos ne arată prin aceasta că aşa vom fi şi noi la înviere, în ziua cea de apoi, iar Sfântul Apostol Pavel tocmai din acest motiv spune că “Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi (I Cor. XV, 20 ). El a realizat astfel restaurarea omului în demnitatea în care L-a aşezat Dumnezeu la creaţie şi în care trebuia să se desăvârşească prin ascultare, dar şi natura întreagă, care “împreună suspină”, aşteptând ziua izbăvirii ei din robia stricăciunii (Rom. VIII, 21), se va transfigura şi restaura, datorită învierii lui Hristos într-un “cer nou şi pământ nou (Apoc. XXI, 1), iar aceasta se va petrece la Parusie.
Aceasta este învăţătura Bisericii, explicată şi adâncită în operele Sfinţilor Părinţi şi ale marilor teologi până astăzi, dar pe care o contestă sectele „moderne” (în special cele advente şi iehove), precum şi mişcările spitualist-sincretiste care au la bază eresurile iudeo-gnostice din vechime.



Mesaje : 12
Data de inscriere : 23/09/2011

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum